RED SPARROW

Chiar dacă aşteptam să văd filmul ăsta şi cumva am reuşit să îl evit artistic din momentul în care a apărut la cinema de am văzut 3 filme înainte să ajung la “Păsărica Roşie” cum a zis un prieten, nu regret deloc că l-am văzut la cinema. A fost magnific din toate punctele de vedere şi toate glumele şi gândurile ca e Black Widow The Movie sau că e Atomic Blonde dar cu Jennifer Lawrence pică din momentul în care ai început să te uiţi la film şi ai fost tras în acţiunea sa.

Deja de multe ori am stabilit că Jennifer Lawrence este o actriţă foarte talentată şi nu pentru The Hunger Games ci pentru restul filmelor în care a mai jucat în care range-ul ei este destul de amplu însă în nici unul din celelalte roluri, nici măcar în Winter’s Bone, nu a fost atât de rece ca în Red Sparrow. Spune rece într-un mod pozitiv, interpretează un personaj care te ţine în priză şi atent la acţiune şi constant te întrebi ce este în capul ei sau de partea cui este dar datorită jocului ei stoic chiar şi momentele în care pare emotivă sau arata fie frică fie altceva par a ascunde ceva sau totul este prefăcătorie. Pe de altă parte Joel Edgerton există în filmul ăsta, este un actor foarte bun din punctul meu de vedere, dar chimia între cei doi este cam acolo, cam forţată. Tipul oricum este potrivit pentru rol dar ceva ceva pare destul de “off” când sunt amândoi în scenă, dar oricum o să asum că este o chestie a filmului căci Lawrence îi eclipsează pe toţi, chiar şi pe Jeremy Irons care are un rol mic dar important, pe Charlotte Rampling şi inclusiv pe Matthias Schoenaerts al cărui aspect îmi dă senzaţie de un tânăr Mads Mikkelsen, un aer aşa asemănător.

Filmul este mai mult ca grozav pentru toţi pasionaţii de thrillere cu spionaj şi o acţiune un pic mai lentă şi mai calculată decât explozii şi împuşcături. Apelul filmului este mai mult pe partea cu jocul psihologic şi misiunea de a descoperii o cârtiţa a statului Rus decât urmări de mare viteză cu maşini a la Fast and Furious. Este suficient de violent, grafic şi tens cât să îi dea o anumită greutate când vine vorba de realism şi chiar dacă e un pic cam lung, satisfacţia finalului este câştigată cu o poveste care reînvie pe alocuri idei şi imagini din filme din alt timp, cel mai bun exemplu este Salon Kitty, 1976, în regia lui Tinto Brass, probabil cel mai cunoscut în lumea cinematografică pentru filme de genul “exploitation” şi de asemenea regizorul filmului CALIGULA (o recomandare personală). Un proiect ambiţios şi greu dus până la capăt cu măiestrie într-un stil, forma şi subiect care astăzi nu este tratat atât de minuţios sau explicit şi de multe ori se vinde realismul pentru Hollywood. Nu zic că nu funcţionează, Captain America The Winter Soldier încă rămâne cel mai bun thriller politic hollywoodian pe care l-am văzut în ultimul timp dar Red Sparrow este departe de orice gheară a mainstreamului sau în care să se abată de la idea şi conceptul original pentru ceva ce ar da bine cu publicul.

Comments

comments